Povestea lui Bob de Grâu -română

 A fost odată ca niciodată, o ţară îndepărtată și frumoasă cu păduri umbroase și văi line cu pământuri nesfârșite. Acolo trăia Bob de Grâu și era atât de mic și lipsit de ajutor, că de multe ori abia scăpa de sub picioarele oamenilor și se ferea cu greu de sub copita animalelor, care ameninţau să-l strivească la fiecare pas.

          Toată ziua, până noaptea  târziu, mergea alene pe cărarea ce ducea de la magazia unei casuțe în care se odihnea,  până-n buza drumului care-o pornea la vale.
Într-una din zile, ostenit de atâta mers, se opri lângă un mușuroi de furnici, care se grăbeau, încărcate, să-și croiască drum spre așezarea lor. O porni și el într-acolo și se opri la porţile Cetăţii Furnicilor, cu galerii și încăperi bine păzite.

       Îndată fu luat și dus în faţa Împărătesei Furnicilor așezată pe un jilţ de boabe si seminţe de flori.

- Cine  ești și ce dorești călătorule? îl întreabă aceasta .

-Eu sunt Bob de Grâu și aș  vrea să fiu folositor alături de ei, așa cum sunt locuitorii cetăţii tale.

-Să stii, Bob de Grâu, că drumul tău este lung și plin de primejdii, dar, că la capătul lui, multe și folositoare lucruri vei afla. Pentru aceasta trebuie să ajungi mai întâi, în  locurile de sub pământ, în Împărăţia Nopţii și a Somnului Adânc. Acolo vei sti ce ai de făcut  îi mai spuse Împărătesei Furnicilor după care se îndepărtă ușor.

         Bob de Grâu rămase o clipă locului, gânditor, apoi, o porni mai departe. Merse cât merse si ajunse la marginea unei ape, care strălucea printre tufe. Se opri pe mal și privi în adâncul undelor limpezi.  Deodată, oglinda apei se dădu la o parte și făcu să apară un palat de cleștar, împodobit cu mărgele albăstrii, în care picăturile de apă stăteau vrăjite de bagheta Zânei Apelor. 

          -Cine ești și ce dorești? auzi Bob de Grâu vocea ei cristalină, din adâncul  palatului  plutitor.
          -Eu sunt Bob de Grâu și aș dori, mărită stăpână, s-o pornesc și eu pe drumul undelor tale și să aflu puterea apei.

         -Să stii că nu-i ușor lucru, îi răspunse Zâna Apelor . Mai întâi, trebuie să ajungi în locurile de sub pământ, în Împărăţia Nopţii și a Somnului Adânc. Acolo vei afla ce te așteaptă mai departe. Zicând acestea, oglinda apei se închise la loc și Bob de Grâu rămase să asculte doar murmurul îndepărtat al glasului din adâncuri.   Într-un târziu, o porni mai departe până ajunse într-o poiană plină de flori mirositoare, mișcate de aripile fluturilor, ce dansau pe petalele colorate.  Totul era scăldat de o lumină puternică si calda, care se revărsa din înaltul cerului.  Bob de Grâu  se trezi purtat de o rază ce căzu lângă el, drept pe pământ, și a cărui lumină orbitoare îi încălzi trupul firav și îi însenină chipul. Ridică ochii spre puntea de sus a razei și spuse:

        - O, Mărite Soare, cât aș vrea să ajung și eu în Împărăția Ta, unde lumina veșnică îmbracă cerul și pământul!

        -Dar  cine ești tu? Îl întreabă Stăpânul Luminii.

- Eu sunt Bob de Grâu și rătăcesc aici, pe pământ, să-mi caut frații și rostul.

-          Ei, Bob de Grâu, lucruri preamărite te așteaptă, dacă vei ști să înfrunți primejdia și timpul.

-          Coboară mai întâi în Tărâmul  de sub Pământ, în Împărăția Nopții si a Somnului Adânc, îi spuse Soarele, care plecă grăbit după un șir de nori jucăuși. 

Bob de Grâu rămase iarăși singur, cuprins de dorul mistuitor care-l chema spre lumea necunoscută lui.

Merse cât merse și obosit se așeză pe o brazdă de pământ moale, care, parcă așteptându-l, netezi sub el un pat ușor și cald. Din străfundul pământului, auzi un tunet care se rostogoli până la el, o voce puternică:

-          Te aștept de mult, Bob de Grâu, sunt Stăpânul Lumii de sub Pământ, din Împărăția Nopții și a Somnului Adânc. Lung drum ai făcut până aici, dar lung drum te mai așteaptă. Să știi de la mine că, dacă nu vei trece de Tărâmul Ploii, de Ținutul Vântului  și de Cetatea Zăpezii, nu vei ajunge la capătul drumului. Ai grijă de tine, Bob de Grâu! Vocea Pământului se stinse în depărtare și Bob de Grâu rămas singur, simți cum pătuțul de țărână i se afundă tot mai mult în adânc, acoperindu-l. Deodată, șiroaie de apă îi spălară cu putere trupul, săpând în fața lui șanțuri  primejdioase. Bob de Grâu se ascunse cum putu de ierburile ude care-i putrezeau hăinuțele mototolite și de trăsnetele care-l amenințau cu foc.

      - Te voi scoate eu la liman, îi zise atunci Zâna Apelor. Se făcu pe dată un bulgăre de apă strălucitor,  care-l luă sub ocrotirea lui și rostogolindu-se la vale îl scoase pe Bob de Grâu dincolo de Tărâmul Ploii.

           - De acum, mergi cu bine, îi spuse Zâna Apelor, îndepărtându-se. Abia apucă să-și usuce hăinuțele și să liniștească de urgia ploii, că Bob de Grâu fu împins  deodată cu putere dintr-o parte într-alta, ridicat de o mână rece care-l lovea cu furie peste față, tăindu-i respirația.

      - Ești în ținutul meu, îi urlă în urechi vântul și puțini au reușit să nu cadă răpuși de puterea mea. Am dărâmat case și copaci bătrâni și nu știu cum te vei apăra tu, o simplă grăunță! Bob de Grâu se ridică cu greu din fața suflării vântului și căută speriat un adăpost.

      - Vino cu noi, îi spuse Împărăteasa Furnicilor, care apăru lângă el din întunericul pământului. La un semn al ei, mulțime de furnici se strecuraseră din mușuroi în jurul lui  și-l împinseră prin galeriile întunecate ale Cetății, dincolo de Ținutul Vântului. Bob de Grâu scăpă teafăr și de data aceasta și ajunse la marginea unui zid gros de gheață care-și făcuse loc  printre crăpăturile pământului. Se chinui în zadar să-l străpungă, dar peretele înghețat era tare și muchiile ascuțite îi răniră degetele. Se așeză jos, înfrigurat strângându-și pe lângă trup hăinuțele ponosite de atâta purtare. Deodată, începu să cadă peste el o perdea de fulgi albi și pufoși, care deveneau tot mai grei , ca o pătură groasă ce-l acoperi cu totul. Nu se mai putea mișca de sub ninsoarea ce cădea fără încetare. Încetul cu încetul, amorți cu totul și oboseala drumului îl făcu să cadă într-un somn adânc. Și dormi, dormi, în legănarea albă a iernii care-i purta visele  până departe. După multe zile și nopți, o lumină puternică străbătu până la Bob de Grâu trezindu-l din somnul cel adânc.

   Era Primăvară - Bob de Grâu  își făcu loc prin brazda afânată și ieși la suprafața pământului. Își privi cu uimire trupul firav și verde care se legăna ușor în adierea vântului. În jurul lui o mulțime de alte trupuri subțiri asemenea lui se unduiau vesel în aerul proaspăt.,,Sunt frații mei!,,  își strigă  el cu bucurie: ,,Bine ai venit frățioare!,, răspunseră într-un glas, firele de grâu abia răsărite.

        Bob de Grâu își roti privirea din adâncul pământului, care tocmai îl scoase la lumină, până în înaltul cerului, unde-l purta visul lui necontenit. ,,Și acum, ce voi face? Sunt încă prea mic și nu folosesc la nimic!,,

- Asta, pentru că drumul nostru  nu a luat sfârșit, îi răspunseră frații săi. Mai întâi, Pământul ne va hrăni, Ploaia ne va uda și Soarele ne va coace, până vom deveni  spice puternice și aurii.

   Timpul trecea zi după zi, vremea era din ce în ce mai frumoasă. Câmpurile semănate au înverzit, arbuștii au înflorit și cântul păsărelelor răsuna peste tot.

 - A sosit timpul Bob de Grâu, auzi el vocea Soarelui. Călătoria ta se apropie de sfârșit! Abia atunci vei întâlni Omul! Cu munca mâinilor sale el te va mângâia, te va prețui și te va face folositor. El va face din tine Pâinea  meselor sale. Tu vei fi întotdeauna pe masa oamenilor și vei  fi darul cel mai prețios în Pomul cu Daruri.

    Așa vei  ajunge colăcel și colivă în Pomul cu Daruri și pe masa oamenilor. 

-          În Pomul cu Daruri? se minună Bob de Grâu.

-          Da! El este pomul vieții, în care se adună darurile pământului pentru Stăpânul Cerului.

-          Și cum voi ajunge la Pomul cu Daruri?

-          Copiii te vor înconjura, vor juca și-ți vor cânta. Și ca la un semn Bob de Grâu și frații

săi se văzură înconjurați de fete tinere și de copii, îmbrăcați de sărbătoare. Spicele erau scuturate, boabele măcinate, frământate cu apă binecuvântată și îndulcite cu miere de albine.  Bob de Grâu se văzu pâine în gura cuptorului și așezat apoi în străchini de pământ colorate din care oamenii mâncau cu bucurie, adunați în jurul meselor. Fetele și copiii se așezaseră în cerc. În mijlocul lor, stătea frumos și înțelept, Pomul cu Daruri. Era mândru și falnic cu rădăcinile bine înfipte în pământ și cu ramurile  înălțate spre cer. Copiii îl împodobeau cu colăcei copți în cuptor, cu străchini de colivă dulce.  Bob de Grâu stătea acum atârnat în Pomul Vieții ca un dar al Pământului și al  oamenilor. Copiii mâncau din el cu poftă și se bucurau că Bob de Grâu, la capătul drumului său, după ce a înfruntat primejdiile și necunoscutul, a poposit în mijlocul lor pentru a le dărui pâinea vieții.

           Așa a înțeles în sfârșit Bob de Grâu locul și rostul său de a se dărui oamenilor ca hrană  călătorind mereu între pământ și cer, transformându-se mereu din bobul cel mic, în pâinea vieții.